Manaslu’18 expedition notes (6): the final summit push

Zilele 22 – 27 ale expeditiei: ascensiunea finala

[text translated into English below the photos]

24 Septembrie 2018, Ziua 22

Ne-am trezit ca de obicei la 7 și după micul dejun am inceput oficial summit push-ul nostru. Vremea este frumoasa dar pe ghetari temperatura ajunge și la 40 de grade. Degeaba m-am dat eu cu un strat gros de crema anti UV pe fata că tot m-a ars soarele. Drumul din BC 4900 m până în tabăra 1, 5800 m de regulă dureaza aprox 4h. Nu știu de ce dar caldura torida de pe ghețar m-a încetinit destul de tare. Am făcut până în tabăra 1 aproape 5 h, mai exact 4:35 h. In fine, am ajuns cu bine dar mi s-a activat o tuse seacă încât tușesc până aproape sa vars. Am luat un paracetamol și m-am băgat în sacul de dormit. Ca toți ceilalți ne-am pus la somn în jurul orei 16:30, așadar vă dați seama ce noapte lunga și grea am avut. Zăpada sub cort s-a topit sub forma de gauri, și m-am chinuit toata noaptea să găsesc o poziție cât de cat confortabila, dar nu am reușit. M-am trezit din 30 in 30 min, mi-a fost puțin frig iar tusea înecăcioasă mi-a amintit mereu unde sunt. Francois are aceeași tuse ca și mine și spune că poate fi o pneumonie interstițială deoarece facem și febra. In fine cam așa a fost prima noapte în tabăra 1 din summit push-ul nostru.

25 Septembrie 2018, Ziua 23

Ne-am trezit destul de înghețați și după un ceai cald cu câțiva biscuiți Oreo ne-am apucat de bagaj pentru a urca spre tabăra 2 la 6400 m.
Bagajul întotdeauna este o corvoadă să îl faci. Ai nevoie de atâta energie și oxigen ca sa îndesi în sacul de compresie sacul de dormit, și apoi să împături toate hodrobelele’ sa le vârî in rucsac. Am transpirat ca la saună și am respirat tot atât de zgomotos precum un taur. Drumul dintre tabăra 1 și tabăra 2 este cel mai dificil. Tot traseul este format din ghetari și seracuri care au și peste 100 m înălțime. Unii sunt foarte abrupți, având o înclinație de 70-80 grade. Acum imaginați-va că oxigenul este puțin, rucsacul are cam 12-15 kg iar tu trebuie sa te cateri vertical pe pereți de gheata sau sa traversezi crevase de 20 m adâncime pe niste scări de aluminiu improvizate, totul pe o căldură covârșitoare. După 4.5 h am ajuns in tabăra 2. Trebuie sa recunosc că deși traseul de azi a fost de 5 ori mai greu decât cel de ieri, azi m-am simțit mai în formă și puternic. Probabil și pentru că azi mi-am folosit mâinile la cățărat nu doar mușchii picioarelor. Vremea este ok in tabăra 2. Tușim in continuare precum sifoanele înfundate și încercăm să ameliorăm totul cu ce avem: sticle cu apă fierbinte pe piept, paracetamol, rugăciuni etc. Azi vreau sa sun echipa de marketing și să înregistrăm un mesaj audio pentru cei care mă urmăresc 🙂
Ca și ziua de ieri și aceasta va fi una in care ne punem la culcare pe la 16, deci se anunta o noapte lunga. Atâta tușesc încât mă dor mușchii abdomenului și cum am slăbit și tot tușesc se conturează tot mai tare pătrățelele pe abdomen :)))
Salutări și noapte buna va transmit din ceruri.

26 Septembrie 2018, Ziua 24

A trecut cu bine și noaptea din tabăra 2. Dimineata după un ceai făcut cu zăpada topita și un pliculeț ne-am apucat iar de bagaje pentru a ne muta în tabăra 3. Aici am observat dimineață când mi-am schimbat șosetele că la degetul mare de la piciorul drept am un început de degerătură. Nu este tare grav dar degetul este rece și are culoare albicioasa. Am luat încă o aspirina pentru a facilita circulația sanguină și am plecat la drum spre tabăra 3. Drumul dintre tabăra 2 și 3 nu are decât o porțiune abrupta dar abia azi am realizat că spre vârf împreună cu noi mergem peste 160 de oameni. Toți acești oameni și-au planificat ziua vârfului pe 28 Septembrie. M-a luat groaza stând la cozi interminabile așteptând să urc un perete de nici 10 m înălțime. 90% din acești oameni au urcat înspre tabăra 3 cu măști de oxigen. Deci viteza lor ar fi trebuit să fie mai mare decât a mea dar totuși am stat la cozi foarte lungi. M-a luat teama gandindu-mă la ce cozi va trebui sa stau în noaptea vârfului daca urca cel puțin 160 de oameni spre vârf plus șerpașii. Deși traseul ar fi trebuit să dureze doar 3 h din cauza traficului am făcut 5 h până în tabăra 3. Am ajuns pe la 14:30 și ne-am instalat în corturi. Tusea mea se accentuează tot mai tare, tușesc sec și interminabil. Am inceput sa am temeri că tusea mea nu provine dintr-o pneumonie ci mai degrabă poate fi o stare incipienta de edem pulmonar. Francois spune ca nu crede că este edem dar deja parca nu-l mai cred. După o porție de rara soup la plic (supa de tăiței iute) și niste macaroane fierte la ora 16 ne-am pus că de obicei la somn. La 6800 m altitudine somnul este un lux. Îl obții rar și când îl prinzi nu durează mai mult de 30 de minute. Bem multe lichide pentru a nu avea prea multe sau mari dureri de cap și tocmai de aceea folosim “the pee bottle” tot la fiecare ora. La acea altitudinea când îți trebuie la pipi nu ieși afară noaptea pentru că sunt friguri de până la -30 c, ci folosești o sticla specială pe post de plosca pentru urina. Problema este că această sticla trebuie golită undeva în spatele cortului intr-o gaura săpată în zăpadă în timpul zilei la care ai acces deschizând un fermoar al cortului. Daca uiți să golești sticla aceasta va îngheta și atunci ai mari probleme. Somnul la 6800 m a fost un chin. Cam așa a fost ziua 24.

27 Septembrie 2018, Ziua 25

După o noapte în care n-am închis un ochi ne-am trezit epuizați pregatindu-ne pentru a urca in tabăra 4 la 7450m. De 3 nopți cumulat nu cred că am dormit mai mult de 6 ore. 6 ore de somn și zeci de ore de urcat și efort fizic întreținut doar cu ceai și supe la plic. Suntem epuizați deja. Dar febra vârfului ne tine in priza. Drumul dintre tabăra 3 și tabăra 4 este cel mai lung și cel mai greu dintre toate. Se urca aproximativ 800 m diferenta de nivel. Traseul este foarte foarte abrupt și anevoios. Pe traseu se formează din nou cozi imense. Mă uit cu jind la cei care mă depășesc fiind uimit de viteza lor. Ei folosesc oxigen suplimentar iar eu nu. Ultima parte spre tabăra 4 este atât de abrupta încât genunchii aproape îmi stau la piept. Mă târăsc cu un bagaj de 12 kg și cu greu ajung în tabăra 4. Traseul dintre tabăra 3 și 4 a durat 9 h datorita traficului dar și lipsei de oxigen. Mă arunc pe jos în cortul meu și cad semi lesinat de oboseală. Primul lucru pe care l-am făcut a fost acela de a-mi scoate bocancii și de a vedea cum a evoluat degerătura mea. Este la fel alb gălbuie și pare că și degetul de lângă are aceeași culoare. Mă spăl repede pe picioare cu șervețele umede și îmi schimb sosetele. In fiecare tabăra am folosit o pereche de șosete noi tocmai pentru a mă proteja cat mai mult de umezeală și a mă feri de degerături. Urcatul unor astfel de munți fără oxigen te expune direct și aproape fără eroare degeraturilor. Este primul munte de peste 8000m pe care îl urc și nu știu multe din lucrurile pe care ar trebui sa le fac. Am aflat insa multe de la alți alpiniști în tabăra de bază. Am aflat că majoritatea alpiniștilor care urca fără oxigen suplimentar își fac o groaza de tratamente pentru a se feri de degerături, edem sau alte probleme. Am aflat că dacă trebuie sa urc fără oxigen și vreau să nu am degerături trebuie să îmi fac niste injecții in burta cu ceva substanță numită xilofi… nu știu cum, trebuie să îmi fac doua injecții cu dexametazona, una cu adrenalină și pentru o circulație sanguină accelerata ar trebui sa iau cateva pastile de Viagra. Viagra mărește circulația sanguină și reduce riscul degeraturilor aparute la extremități. Eu am picat aici ca și plopul in cosmos. Nici nu am aceste injectii și nici nu vreau sa le fac. Pentru că mă gândesc astfel: daca mă dopez cu așa ceva nu este nici o diferență între cu sau fără oxigen. Fără oxigen dar cu toate substanțele injectate. Sincer mă temeam pentru că aveam deja un început de degeratura și tusea mă îneca și mă gândeam că poate e vreun început de edem. Am decis totusi sa plec spre vârf fără injecții si tratamente, dar voi lua la mine o butelie de oxigen pe care o voi folosi daca voi fi blocat în trafic și risc să îngheț. Cei care urca fără oxigen suplimentar simt frigul mult mai dur decât cei care urca cu oxigen. Oxigenul are rolul de a încălzi organismul nostru. Nu vreau să îmi pierd degetele pe munte tocmai de aceea am decis sa iau la mine o butelie de oxigen pentru urgente.
Mi-am pregătit bagajul, am mâncat o supa calda, i-am sunat pe cei dragi de acasă, mi-am băgat bocancii in sacul de dormit, am intrat în costumul de puf în sacul de dormit, am pus ceasul sa sune la ora 22:00 și cică ne-am pus la somn. La 7500 m este aproape imposibil să dormi. Te trezești tot la 2 minute sufocandu-te sau te trezește colegul care se sufoca. În cortul din tabăra 4 am fost 3 persoane, eu, Francois și serpasul lui Francois, Tenji. Îmi treceau tot felul de gânduri și scenarii prin cap. Oare cum o sa fie? Ce o sa patesc? O sa ajung pe vârf? O sa fac degerături? O sa mor?
Creierul privat de oxigen nu mai funcționează cum trebuie și apar multe gânduri “scurtcircuitate”. Ba visam cu ochii deschiși că mor de frig, ba mă vedeam undeva la mare, chiar și plânsul te apuca pentru că te trec tot felul de gânduri sensibile. Eu sunt un om credincios (nu religios) și cred ca Dumnezeu se implica în viața oamenilor. I am cerut ajutorul și sprijinul în noaptea aceea… și mi L-a dat!

28 Septembrie 2018, Ziua 26 – ziua varfului

La ora 22:00 ne-a sunat ceasul. Oricum nu dormea nimeni. M-am bucurat că trebuie să plecăm spre vârf pentru că nu mai putea sta sa aștept, mă chinuia prea tare aceasta asteptare. Am băut 1 l de apa calda deodată pentru a fi sigur că organismul meu are lichide, m-am îmbrăcat, incaltat etc. Mi-am luat tot echipamentul de urgență cu mine, m-am rugat din nou și am plecat spre vârf. Drumul spre vârf a fost abrupt și lung. Adesea cu blocaje de trafic deși eram printre primii. In momentele in care stăteam pe loc mai mult de 10 minute simțeam că îmi îngheață tot organismul. Afară erau resimțite cam -40 grade Celsius. In acele momente de blocaj pentru a nu îngheța de tot și a nu face degeraturi foloseam oxigenul de urgență.
Noaptea a fost lunga, grea și rece. Este UN CHIN sa urci la 8000 m fără oxigen, dar a trecut. La ora 05:15 ora Nepalului am ajuns pe vârf.
Am fost atât de fericit că am ajuns acolo încât m-a apucat plânsul. Lacrimile îmi înghețau instant in ochi. Vroiam sa strig de bucurie dar nu mai aveam energie. Eram epuizat și înghețat. In spatele meu stateau la coada pe vârf pentru poza finala peste 100 de suflete. Eu am fost sus printre primii pentru că am plecat printre primii. Când am urcat chiar pe ultimul metru din vârf și am realizat că sunt deasupra tuturor m-am gândit că poate in acele secunde sunt omul la cea mai înaltă altitudine de pe planeta. Nu va pot spune sau descrie ce am simțit în cuvinte. Am simțit că nu mai sunt trup ci sunt un fel de spirit care se ridica deasupra tuturor oamenilor, necazurilor sau durerilor. Mi-a trecut frigul, am uitat de dureri și m-am simțit ca în cer… eram in ceruri la 8.163 m. M-am uitat spre cer și i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru că a fost cu mine, am făcut câteva poze și am coborat. M-am oprit la 30 m sub vârf la coborâre de unde am făcut un video încercând să salvez niste momente cu mine in acel loc și in acele stări.
A ieșit soarele intre timp și trupul meu a inceput sa se încălzească. Am sunat-o pe Teodora și am înregistrat acel mesaj audio apoi am luat-o spre tabăra 4. Până în tabăra 4 totul a fost ok. Am coborât foarte greu dar constant. In tabăra 4 am impachetat ce mai aveam pe acolo, am băut un ceai și am început să cobor spre tabăra 3. Spre tabăra 3 a inceput chinul. Organismul meu a rămas fără energie. Eram epuizat, nu puteam respira, tuseam agresiv și aveam mereu senzația că urmează să leșin.
Scopul meu era acela de a cobora în aceeași zi până în tabăra de bază. Mai exact sa cobor de la 8163 m la 4800 m, un total de 3300 m diferenta de nivel după noaptea vârfului și 5 zile de urcare in care n-am dormit mai mult de 10 ore.
Eram epuizat! Mergeam 5 pași și ma trânteam in fund. Apoi după ce sateam 5 min îmi trebuiau 2 min doar să mă ridic în picioare. A fost un chin sa cobor în tabăra 3 dar am ajuns cu bine. La 6800 m parca oxigenul îl simțeam mai ok. In tabăra 3 aveam alte lucruri pe care le-am pus în rucsac. De acum rucsacul meu avea cam 15kg. După un alt ceai din zăpada topita am plecat din tabăra 3 spre tabăra 2. Iar m-am chinuit dar parca nu atât de tare. Pe drum am luat geluri energizante și a fost mai ok. După câteva ore am ajuns in tabăra 2 unde am căzut lat pe zăpadă. Soarele ardea puternic iar eu nu mai aveam apa sau gaz. Doamne ce sete îmi era. Îmi crăpau buzele de la sete văzând cu ochii. N-am găsit o picătură de apă. Mi-am luat lucrurile din tabăra 2 și rucsacul avea deja către 20 kg. Nu-l mai puteam ridica, nu mai puteam merge bine iar din tabăra 2 spre tabăra 1 trebuie sa cobori pe ghetari și să faci rapel pe pereți de gheata înalți de peste 30-50 m. Eram singur și mă clătinam ca și un om beat. Eram însetat și am început să mănânc zăpadă (un lucru greșit). Nu aveam putere să trag de coardă sa pot face rapel și de multe ori mă lăsam pe fund sa alunec fiind legat de o coardă. Eram atât de epuizat încât nu îmi mai pasa ce se întâmplă cu mine. Creierul meu striga mereu că vrea să doarmă dar inima îmi spunea că trebuie să merg acasă și că nu am voie să mă opresc. Îmi era indiferent ce se întâmplă cu mine, nu mai gândeam logic și nu mai aveam de fapt putere să gândesc, dar nu m-am lăsat ci am continuat.
Greu…fffff greu am ajuns in tabăra 1. Acolo erau niște șerpași la care le-am cerut apa. I-am întrebat așa “nu aveți sa-mi dați va rog niste apa?” Iar răspunsul lor a fost “sorry nu avem apa dar avem suc și îți putem da suc”! Oameni buni, mi-au dat o cana imensa cu suc de portocale făcut din praf. In timp ce beam acel suc m-a apucat plânsul. Îmi era atât de sete încât ajunsesem la disperare iar în momentul în care am primit un suc rece toată ființa mea a cedat sentimental. Am mâncat un Snickers și am plecat spre tabăra de bază. Seara la 19 am ajuns in tabăra de bază. Am aruncat rucsacul pe jos, am intrat în cortul meu îmbrăcat în costumul de puf și incaltat și îmi amintesc că am căzut peste saltea pe sacul de dormit… Apoi am leșinat. M-am trezit abia la 2 noaptea când mi-am scos hainele și am intrat în sacul de dormit. Aveam febră și tremuram de la oboseală și altele. Nu-am apucat sa sun acasă să le spun că am ajuns cu bine pentru că în cort am căzut inconștient până noaptea la 2.

29 Septembrie 2018, Ziua 27

A doua zi m-am trezit târziu și după micul dejun am inceput să cobor spre Samagaon de unde aveam sa iau elicopterul spre Kathmandu. Coborârea din tabara de bază și sat a durat 2 ore dar a fost foarte grea. Nu mai aveam energie, mă dureau picioarele și am vomitat de doua ori până jos. Aveam dureri mari in zona ficatului și tuseam până varsam. In Samagaon am aflat că elicopterul nu vine după mine pentru că vremea este rea și va trebui sa dorm o noapte acolo. De la tusea puternică aveam dureri in zona ficatului și a plămânilor atât de mari încât în pat îmi era foarte greu să mă întorc de pe o parte pe alta. Dar a trecut și noaptea aceea și a doua zi elicopterul meu a venit și m-a luat. In Kathmandu am decis sa merg la spital pentru investigații pentru a fii sigur că starea mea de sănătate este ok in special pentru că două zile mai târziu aveam sa conduc 11 clienți spre tabăra de bază a Mt Everest la peste 5000m.
Cam așa a fost pe Manaslu. Am învățat multe lucruri noi despre munte și tehnici alpine, dar am învățat si multe lucruri noi despre viața, despre mine și despre ceea ce trebuie pretuit aici in lumea aceasta.
Vreau sa cred că Manaslu nu m-a ajutat doar să fiu un alpinist mai bun ci mai degrabă Manaslu m-a învățat să fiu UN OM MAI BUN.
În viață vom găsi doua tipuri de oameni: oameni care vor sa fie deosebiți și oameni care vor sa FACA lucruri deosebite, eu vreau sa fac parte din cea de a doua categorie.
God bless you all!!!
Radu Albu

January 2019 edit

Ne-a fost adus la cunostinta zilele acestea ca Adrian Laza a ajuns pe Vf. Makalu in 2018, fapt pentru care vreau sa il felicit. Nu am stiut de reusita acestuia si nici pe online nu e foarte bine documentat, insa jurnalul lui ma impresioneaza, mai ales stiind ce inseamna un optmiar. Felicitari!

Expedition days 22 to 27: the summit push

 

24th of September, Day 22

We woke up as usual at 7 and after breakfast, we started our summit push. The weather is nice but on the glaciers, the temperature goes up to even 40 degrees. I’ve put on a thick layer of suncream but it was useless, I still got sunburned. The way from BC 4900 m to Camp 1, 5800 m usually takes 4 hr. I don’t know why but the heat on the glacier slowed me down quite substantially. I ended up climbing for almost 5 hr, 4:35 hr to be exact. Anyways, I reached Camp 1, feeling ok except a dry cough that was so bad at times I felt like puking. I took a paracetamol and went tucked into the sleeping bag. Like everyone else, I went to bed at 16:30, so you can imagine what a long and hard night we had. The snow under the tent melted, forming some wholes, and I was trying in vain to find a comfortable way to sleep. I woke up every 30 min, I was a bit cold and the cough was reminding me constantly where I am. Francois coughs similarly, and he thinks it might be pneumonia as we also have a fever. Well, this is how we spent the first night of our summit push.

25th of September, Day 23

We were feeling quite frozen when we woke up, and after a warm tea and some Oreo biscuits, we started packing for the climb to Camp 2 at 6400 m.
Packing is always difficult up here. You need so much energy and oxygen to tuck the sleeping bag into its compression bag, and then put all your other stuff in the backpack. I was sweating like in a sauna and my breathing was as loud as a bull’s. The way from Camp 1 to Camp 2 is the most difficult. All the way up there are glaciers and ice walls, some even more than 100 m high, and quite steep at 70-80 degrees incline. Now imagine the oxygen is little, the backpack has 12-15 kg and you need to climb almost vertically on the ice walls, or cross 20 m deep crevasses using some improvised aluminum ladders, all of this on a hardly bearable heat. After 4.5 hr we reached Camp 2. I must admit that even if the climb today was 5 times harder than yesterday’s, today I was in a better shape and stronger. Probably also because today I used my hand for climbing, not just the legs muscles. The weather is fine in Camp 2. We are still coughing badly and we’re trying to make things better using what we can: placing hot water bottles on our chests, paracetamol, prayers etc. Today I want to call the marketing team to record an audio message for the ones following me 🙂
Like yesterday, today we’re also going to bed at around 16, so we’re in again for a long night. I cough so much my abs hurt, but as I lost weight the abdominal muscles start to shape up into the famous squares :)))
I’m sending you regards and good night from the skies.

26th of September, Day 24

The night in Camp 2 went by ok in the end. In the morning, after a tea made of melted snow and a tea bag, we started packing again in order to move up to Camp 3. Here is where I noticed when I changed my socks that my right foot’s thumb looked like it was frostbitten. Didn’t look too bad, but it was cold and a bit too white. I took another aspirin to facilitate the bloodstream and we left for Camp 3. The way from Camp 2 to Camp 3 has only a segment that is steeper, but only today I’ve realized that there are more than 160 climbers going up with us, at the same time. All of them have scheduled their summit push for Sept 28th. I was terrified when I had to wait to really long queues in order to climb a 10 m high ice wall. 90% of these people were already using oxygen towards Camp 3. Therefore their speed should have been higher than mine but still, we waited in very long lines. I was really afraid we’ll have to wait really long queues on the summit night if 160 climbers and their sherpas will all go at the same time. Even if the route should have lasted 3 h, because of the traffic jams we reached Camp 3 after 5 h. We arrived at 14:30 and settled into our tents. My cough is getting worse, it’s dry and constant. I started fearing that my cough is not due to pneumonia, but rather due to a mild form of HAPE (pulmonary edema). Francois says it’s not the case, but I start to doubt him. After we ate a rara soup (spicy noodle soup) and some macaroni, we went to sleep as usual at 16. At 6800 m sleeping is a luxury. You rarely sleep and when you do, it’s only for 30 minutes, the longest. We drink a lot of liquids to avoid having really bad headaches, and therefore we need to use the “pee bottle” every hour. At that altitude you don’t go outside to pee, as the temperature goes easily down to -30 degrees Celsius, instead you use the specially made bottle. The problem is that this bottle needs to be emptied in a whole we dig during the day at the back of the tent, which we reach from the tent through a zipper. If you forget to empty the bottle, the pee will freeze and you’re into trouble. Sleeping at 6800 m was painful. And so this was day 24.

27th of September, Day 25

After a sleepless night, we woke up tired, to get ready to climb to Camp 4 at 7450 m. During the 3 nights spent in the upper camps, we only slept for a maximum of 6 hours. 6 hours of sleep and dozens of climbing requiring a huge physical effort, fueled only with tea and warm soups. We’re already exhausted. But the summit excitement keeps us going. The way from Camp 3 to Camp 4 is the longest and hardest of all. There’s an 800 m altitude difference, it’s very steep and slow. There are again huge queues forming. I stare at the people overcoming me, amazed at their speed. They use supplemental oxygen, I don’t. The last segment before Camp 4 is so steep my knees often touch my chest. I crawl with my 12 kg backpack and finally reach Camp 4. It took us 9 hrs from Camp 3 to Camp 4, due to the traffic but also lack of oxygen. I almost fainted of tiredness once I reached my tent. The first thing I did was to remove my boots and take a look at the thumb to check the frostbite. It’s still the same, having the white-yellowish color, and it looks like the finger next to it is similar in color. I wash them quickly using wet napkins and I change my socks. In each camp, I used a new pair of socks in order to protect myself from getting wet and frostbite. Climbing at such altitude with no supplemental oxygen means invariably a high exposure to frostbites. It’s my first attempt at over 8000 m and I am still a beginner in regards to all the things I should do. I found out a lot from the other climbers in the BC. I understood many of the climbers that don’t use supplemental oxygen do instead lots of treatments against frostbite, HAPE or other specific issues. I found out that in order to climb with no oxygen and keep safe from frostbites I should make some belly injections with a substance called xilofi… somehow, then take injections with dexamethasone, adrenaline and in order to help the blood circulation, I should take some Viagra pills. Viagra helps accelerate the bloodstream reducing the frostbite risk. I felt like a total beginner not knowing all this. I don’t have these injections and I don’t want to do them anyways. I don’t understand in this case what is the difference between taking these treatments or just using oxygen. It feels to me the trade is between either these pills and injections or supplemental oxygen. To be honest I was afraid of frostbites and of HAPE as my cough was getting worse every day. I decided to climb the peak with no treatments but will take a bottle of supplemental oxygen with me in case I will be stuck in traffic during the cold night. The ones not using supplemental oxygen feel the cold much worse than the rest. The oxygen helps our body get warm. I don’t want to lose my fingers on the mountain so I decided I’ll take the oxygen bottle for emergencies.
I got my backpack ready, ate a warm soup, called my dear ones at home, put my boots inside the sleeping bag, dressed into the down suit and tucked like that into the sleeping bag, set the alarm for 22:00 and went to bed. At 7500 m it’s almost impossible to sleep. You keep waking up every 2 min as you can’t breathe or you colleague is waking you up as he can’t breathe. We were 3 people sleeping in the same tent in Camp 4, Francois, I and Francois’s sherpa, Tenji. I had a million thoughts in my head. How will it be? What will happen to me? Will I reach the peak? Will I get frostbites? Will I die?
The brain lacking oxygen doesn’t function as it’s supposed to and there are a lot of wrong thoughts going through my mind. I was either dreaming with my eyes open that I am dying of cold, then that I am at the seaside, or going through really emotional thoughts that almost made me cry. I am a faithful person (though not religious) and I really believe God is involved in people’s lives. I prayed for his help that night… and He did help me!

28th of September, Day 26 – summit day

Our alarm goes off at 22:00. No one was sleeping anyways. I was happy we were finally starting the final ascent as the wait was a torture for me. I drank 1 l of warm water at once to be sure my body is hydrated, I dressed up, put the boots on etc. I took all my emergency kit with me, I prayed again and started the final journey. The way to the peak is steep and long. Many times with traffic jams although we were amongst the first ones. I felt my whole body was freezing during the times we had to wait for more than 10 min at traffic jams. The temperature was feeling like -40 degrees Celsius. In order not to freeze and frostbite during those moments of forced stops I was using supplemental oxygen. The night was long, cold and hard. It is A TORTURE to climb above 8000 m with no supplemental oxygen, but I made it. At 5:15 in the morning, Nepal time, I made it to the peak.
I was so happy I reached the peak that I started to cry. The tears instantly freeze in my eyes. I wanted to scream with joy but I didn’t have the energy. I was exhausted and frozen. After me, there was a line of more than 100 people waiting to get on the peak for the final picture. I was up there as I left Camp 4 amongst the firsts. When I was climbing the last meter on the peak and realized I am above everyone else I thought that maybe during those seconds I am the man at the highest altitude on Earth. I cannot describe my feelings. I felt I was no longer a body but a spirit that goes above all people, sufferings, and pains. I forgot about the cold, the physical pain and enjoyed being in the sky… I was in the sky at 8163 m. I looked up and thanked God for being with me, took a few photos and then went down. I stopped 30 m under the peak where I made a video trying to capture some moments with me there and those feelings.
The sun was up and my body started to warm up. I called Teodora and recorded that audio message, then started the way down to Camp 4. Till Camp 4 everything was all right. It was very hard but we descended steadily. In Camp 4 we packed the things we left there, drank a tea and started the descent to Camp 3. En route to Camp 3 is where the real torture began. My body runs out of energy for good. I was exhausted, I couldn’t breathe, my cough was terribly bad and I was constantly under the impression I am about to faint.
My goal was to reach base camp that same day. To be more exact, to go down from 8163 m to 4800 m, a total of 3300 m altitude difference after the summit night and 5 days with no more than 10 hours of sleep on the way up.
I was exhausted. I was walking 5 steps then I was sitting down. Then after 5 minutes of rest, I needed 2 more minutes to stand up. It was a torture to reach Camp 3 but in the end, I made it. At 6800 m the oxygen was better. In Camp 3 I had more things to pack and take with me. Now my backpack had 15 kg. After having a tea made of melted snow we left Camp 3 for Camp 2. Again it was hard but maybe a bit more bearable. I was taking energizer gels and it was better. After a few hours, I reached Camp 2 where I literally fell and lay in the snow. The sun was strong and I had no more water or gas. I was so thirsty. My lips were drying out every second. I couldn’t find any water. I took my things from Camp 2 and now my backpack weighted 20 kg. I couldn’t lift it anymore, I couldn’t walk properly and from Camp 2 to Camp 1 you need to descend and rappel on ice walls as high as 30-50 m. I was alone and swaying like a drunk man. I was thirsty and started to eat snow (a very bad idea). I didn’t have the strength to pull the rope to rappel on it and many times I was just sliding on my ass down the slope while being tied to the rope. I was so tired I didn’t really care anymore about what was happening to me. My brain was yelling constantly that he wants to sleep but my heart was telling me I needed to go home and I am not allowed to stop. I was indifferent to what was happening to me, I wasn’t thinking logically or at all actually, but I didn’t give in and continued.
It was hard… extremely hard, but I finally reached Camp 1. I found there a few sherpas and I asked for some water. I’ve literally said “don’t you have some water for me please?”, and their answer was “sorry sir we don’t have water but we have some juice we can give you”! Gents, they gave me a huge cup of orange juice made of powder. While I was drinking I started to cry. I was so thirsty that I reached despair and the moment I got the cold juice my body released all the tension. I ate a Snickers and left for the base camp. At 19 in the evening, I finally reached base camp. I threw the backpack on the ground, entered my tent fully dressed in my down suit and boots and the last thing I remember is falling on the sleeping bag… then I fainted. I only woke up at 2 in the morning when I took off my clothes and tucked into the sleeping bag. I had a fever and was trembling from exhaustion and many others. I didn’t even call home to tell them I was ok because I instantly fell asleep unconsciously till 2 am in the morning.

29th of September, Day 27

The second day I woke up late and after breakfast, I started to walk down to Samagaon, the village from where I was supposed to take the helicopter back to Kathmandu. The descent took me 2 hours but it was painfully hard. I didn’t have any more energy, my feet were hurting and I puked a couple of times until I reached the village. I had huge pains in the liver area and I was coughing badly. In Samagaon I found out my helicopter will not come to pick me up until tomorrow due to bad weather, and that I had to sleep there for one more night. From coughing, my liver and lungs were hurting so bad that I had pains when trying to switch from one side to the other as I was lying in bed. But even that night went by and the helicopter came and took me back to Kathmandu the next day. In Kathmandu, I decided to go to the hospital for investigations to be sure my health is ok, especially because in two days time I am about to lead 11 clients to Everest Basecamp at above 5000 m.
And this is how things were during my Manaslu expedition. I learned a lot about mountaineering and alpine techniques, but I also learned a lot about life, about myself and what is really important.
I want to believe that Manaslu thought me not just how to be a better climber, but also how to be A BETTER MAN.
In life, we will find two types of people: people that want to be extraordinary and people that want to DO extraordinary things. I want to be part of the second type.
God bless you all!!!
Radu Albu

Add Comment