Jurnal de expeditie: de ce pe Elbrus Iarna?

Am primit aceasta intrebare de la cativa din prietenii mei inca din momentul cand am inceput sa vorbesc despre aceasta idee, si desi am incercat atunci sa ofer un raspuns logic, nu cred ca i-am convins.

Elbrus este un munte care nu m-a atras in mod special in sezonul lui de urcare, vara. Iarna insa am inteles de la niste prieteni rusi ca muntele se transforma intr-un infern alb si poate fi o provocare majora. Asa s-a nascut idea de a urca pe muntele Elbrus iarna. Ca provocarea sa fie si mai mare mi-am propus sa urc ambele varfuri ale vulcanului Elbrus in aceeasi zi, facand o traversare completa a crestei sale de la vest la est. In planul si proiectul meu l-am atras si pe bunul meu prieten, alpinistul Radu Turta. Nu ne-am gandit neaparat ca vom fi primii romani care fac asta, ci am cautat sa urc un munte in sezonul de iarna care sa imi ofere suficienta provocare, personal fiind interesat de alpinismul de iarna la mare altitudine. Acest domeniu, alpinismul de iarna la altitudine, nu este  deloc promovat in Romania, si nu am prea intalnit alpinisti romani care sa vrea sa urce munti inalti in sezonul de iarna. Muntii acestia devin intr-adevar mult mai difiicil de escaladat iarna, iar pericolele se amplifica, dar pe mine personal ma atrage mult aceast lucru. Scopul meu este acela de a putea urca varfuri de peste 8000 m in sezonul de iarna

Revenind la Elburs. Am inceput sa pregatim idea si proiectul nostru, luand legatura cu parteneri rusi care sa ne ajute cu logistica, si in cateva zile am “aruncat” public idea ca vom urca pe Elbrus iarna in perioada 15-30 ianuarie 2019.

Totul a mers struna in procesul de pregatire a expeditiei, mici impedimente intalnind doar in gurile critice ale unor “hateri” care se tin de noi precum scaiul de blana ursului. Ne-am obisnuit pana acum cu ei, si am inteles curand ca ei de fapt nu ne fac rau prin criticile lor ci din contra ne ajuta sa fim mai buni si mai vizibili J

Ziua 1… de doua ori (15-16 ianuarie 2019)

Ne-am urcat in masina si am plecat spre Chisinau in Rep. Moldova, de unde pe 15 ianuarie urma sa zburam spre Moscova si ulterior spre Mineralnyie Vody, destinatia noastra.

Dimineata la ora 05:00 am ajuns in aeroport si surpriza, oficialii moldoveni ne-au spus ca nu il pot lasa pe Radu Turta sa se imbarce, deoarece el are viza de Rusia valabila intr-un pasaport expirat, iar sistemul American de lucru de genul “ai o viza intr-un pasaport vechi si intre timp ai luat un pasaport nou si calatoresti cu ambele”, la rusi nu functioneaza. Am incercat sa dam telefoane la Ambasada Rusiei la Chisinau si la Consulatul Roman crezand ca este poate un act de rea vointa a moldovenilor, dar curand ni s-a confirmat ca ei aveau dreptate. Consulul Rus la Chisinau a fost super amabil si a venit la Ambasada desi ei pe 15 ianuarie sarbatoreau Anul Nou pe stil vechi, si ne-a primit si ajutat cum nici o alta oficialitate nu ne-a ajutat vreodata. O ora mai tarziu Consului ne-a eliberat o noua viza in pasaportul cel nou a lui Radu, desi procedura de emitere a unei vize dureaza minim sapte zile. Ne-a picat fata la amandoi, pentru ca stim ca romanii sunt rusofobi, si ne temeam ca si rusii sa fie romanofobi, dar nu, s-au dovedit a fi niste baieti super de treaba in cazul nostru.

Atfel, ne-am luat viza si a doua zi, pe 16 dimineata, cu acelasi zbor de la ora 05:00, am fugit spre Moscova. Totul a decurs excelent si seara in aceeasi zi am ajuns cu bine in Mineralniye Vody.

Ziua 2… aclimatizare, dar nu oricum (17 ianuarie)

In prima noastra zi in zona muntelui Elbrus, ne propusesem sa incepem procesul de aclimatizare cat mai rapid. Asadar ne-am luat echipamentul si am plecat spre Elbrus incercand sa urcam la pas pana la peste 3000 m altitudine. In zona Azau insa militarii trageau cu tunul pentru a declansa artificial avalanse de pe versantii incarcati cu zapada, pentru a nu pune la risc o baza militara care se afla chiar sub un versant periculos. Evident nu am putut-o lua pe acel traseu initial planificat.

Asadar, am facut stanga imprejur si ne-am intors spre regiunea Cheget unde am vazut un versant cat de cat ok si am inceput sa-l escaladam urcand pana la 3100 m. In zona ninsese incontinuu de sapte zile consecutive. Zapada avea in unele locuri peste 1,5 m. Nu de putine ori ne-am trezit afundati in zapada pana peste brau.

Dar a fost frumos, vremea a fost ok, frigul nu tare mare, si i-am dat bice urcand precum buldozerele spre cota 3000 m. Cerul a fost senin pe alocuri, cu nori care ascundeau soarele suficient incat sa nu ne-o luam tare in cap si sa scoatem pufoaicele de pe noi.

Ziua 3… continuam aclimatizarea (18 ianuarie)

O zi superba, senin cu vant slab. Aceasta a fost ziua in care soldatii ne-au permis sa urcam pe ruta sudica, spre Elbrus, si am facut-o in stil mare. Am urcat pana la cota 4400 m. Pana la 2800 m cu o telecabina, iar de acolo am luat-o la pas pana sub Pietrele lui Pashtuhov. Dupa ce am trecut de cota de 4000 m, vantul a devenit artagos, acesta sufland cu o viteza de peste 45 km/h. Soarele astralucea insa peste noi, si acest fapt a compensat frigul. A fost prima zi in care am vazut varfurile lui Elbrus de departe. Elbrus-ul nu este un munte tehnic, ci un vulcan adormit cu o altitudine de peste 5600 m, cu o urcare domoala.

Problema este ca urcarea desi este domoala pare infinita. Aveam sa inteleg cateva zile mai tarziu ca pentru a urca pana pe varf aveam sa merg aproape 23km dus-intors. Am facut multe poze pentru a putea studia traseul. Ne-a interest mai ales pozitia crevaselor pentru a putea stii noaptea pe unde sa mergem. Am masurat distante intre punctele de reper, am analizat versantii cu gheata pe care urma sa ii traversam, toate acestea folosindu-ne doar de poze.

Ziua 4… cat de frumos e iarna! (19 ianuarie)

Continuand procesul de aclimatizare, am revenit urcand de data aceasta pana la Pietrele lui Pashtuhov (4700 m). Aceste pietre nu reprezinta ceva special, sunt doar o gramada de bolovani formati din lava pietrificata. Dar aceste pietre sunt chiar la baza unei urcari foarte lungi si la baza ghetarilor si a crevaselor de care ne tot feream. Doamne! Ce zi am avut azi, cer senin fara pic de vant. A fost de-a dreptul cald. Radu si-a scos buff-ul ca sa se “bronzeze” J

Am analizat din nou traseul si speram ca ziua de 21 cand ne-am planificat noi urcarea sa fie la fel precum aceasta zi. Senin cu un vant care abia adia. Am urcat la 4700 m si am stat doua ore acolo sperand la o aclimatizare cat mai eficienta. Ne-am intins pe pietre si pur si simplu stateam la soare, uitandu-ne in departare, vazand aprope intreg lantul muntos al Caucazului. Doamne ce vedere frumoasa, ce frumos este lantul muntos, ce spectaculoase sunt unele varfuri, precum Ushba care se vedea nu tare departe de noi.

Ziua 5… pregatirea finala (20 ianuarie)

Ziua dinaintea noptii ascensiunii finale. De ceva timp monitorizam aplicatia de meteorologie Mountain-Forecast.com, care ne spunea ca noaptea de 20 spre 21 va fi o noapte cu un vant de aprox 20 km/h si un frig resimtit de -45 grade Celsius. Rusii ne-au confirmat ca este cea mai buna zi deoarece in noaptea aceea avea sa fie si luna plina, deci cer senin.

In timpul zilei eu personal nu am facut mare lucru. Am stat la o altitudine de aprox 3900 m si am baut ceaiuri si lichide. Radu a urcat din nou spre 4500 m. Ne-am reintalnit la pranz si am inceput sa facem planul de atac in detalii. Ne-am pregatit echipamentul, corzile, bocancii, sosetele, hainele etc., toate alese special sa reziste la friguri extreme. Desi in timpul zilei frigul nu este atat de vrednic de luat in seama, noptile la refugiul neincalzit in care dormeam erau groaznice. Era aproape tot atat de frig precum afara. Dormeam imbracati gros intr-un sac de dormit facut sa reziste la -40 grade Celsius (pentru Everest). Am urcat in acea noapte cu bocancii “de Everest”, La Sportiva Olympus, si in costumul de puf de la Mountain Hardware, exact cum am fost imbracat si echipat pentru expeditia din toamna la 8000 m.

Seara inainte sa intram in sacul de dormit am mai iesit odata afara si ne-am uitat la cer… luna era plina asa cum fusese prevestit, iar cerul senin. Ne-am dus la somn super linistiti crezand ca vremea va fi asa cum a fost preconizata.

Ziua 6… ascensiunea finala (21 ianuarie)

Ne-am trezit la 2:30 a.m. Ne-am imbracat in cateva minute cu echipamentul pregatit de cu seara si am iesit afara. Cerul era senin, luna plina, dar batea un vant anormal de puternic.

Fiind incalziti bine din cauza costumului de puf cu care am stat vreo 10 minute imbracati in refugiu, nu am simtit degraba frigul taios al vantului. Am inceput sa urcam. Prima parte a urcarii este lunga si destul de plata. Mergi aprox 2 ore si urci undeva la 800 m diferenta de nivel, dar nu ii simti deoarece terenul nu este accidentat si nici tehnic.

In momentul in care am ajuns la Pietrele lui Pashtuhov la 4700 m, ne-am oprit pentru a ne lega in coarda. Vantul sulfa turbat, zapada era viscolita si aerul foarte foarte rece devenea tot mai greu de respirat. Ne uitam unul la altul si nu intelegeam nimic, prognoza meteo anunta cer senins si vant slab de 20km/h… dar acest vant sulfa incontinuu cu peste 50km/h, astfel amplificand frigul.

La 4700 m, dupa ce ne-am legat in coarda, am scos GoPro-ul si am reusit o filmare scurta, aceasta inghetand in 10 secunde. Nu am mai putut sa il inchid si am fost nevoit sa imi scot o manusa de puf de pe mana dreapta pentru a scoate bateria din camera ca sa o resetez astfel. Am ramas doar cu manusa subtire din lana de merino cu finger’s touch (pentru a putea face poze cu telefonul). Acela a fost momentul in care am facut o greseala amatoriceasca. Am uitat sa imi ancorez manusa cu chingile ei, si vantul mi-a smuls acel mitt (manusa mare de puf) din mana. M-am blocat. Stiam ca un astfel de moment pe un munte precum Everest poate fi sfarsitul expeditiei sau sfarsitul meu. Aveam o pereche de manusi de rezerva, dar nu de puf, ci doar putin mai groase, cu degete. Am imbracat repede acea manusa pe mana dar deja frigul ma ciupise dur la mana dreapta. Atat de frig mi-a fost la mana dreapta incat am simtit o durere crunta la nivelul degetelor inelar si mijlociu.Urcand mai departe, vantul urla precum lupii, zapada rece si taioasa ne lovea fata. Aveam masca de ski pe fata dar imi era greu sa respir prin ea si eram nevoit sa o trag mai jos pentru a avea suficient oxigen.

Dupa inca o ora de mers imi ridic capul si in fata, in viscol, vad o silueta care parea umana dar totusi nu intelegeam daca era om sau vreun bolovan. Il strig pe Radu “baaa, ala e om sau o iau razna de la frig?”….el raspunde “ Cred ca e om”. Ne-am apropiat de el, era un om, un tip din Kazakhstan cu care vorbisem cu trei zile in urma. Atunci imi spusese ca va merge spre varf pe 19 ianuarie, dar azi era 21. L-am intrebat daca este ok, dar nu a raspuns nimic. Am plecat mai departe spre zona de traversare cu gheata si crevase. Omul a venit dupa noi, dar la un moment dat am intors capul si nu mai era in spate. Pentru ca era viscol si nu puteam vedea bine, si intuneric, i-am spus partenerului meu ca tipul a disparut, probabil s-a intors…. Am ridicat amandoi din umeri si am plecat mai departe.

Speram sa gasim un loc unde sa ne putem refugia putin de vantul care intra prin puful nostru. Mergeam cu viteza ca sa ne tinem corpurile cat de cat incalzite. Radu acuza frig la degetele de la picioare desi purta o pereche noua de LaSportiva G2SM. Imi spunea ca il dor tare degetele de la frig. Era foarte dificil sa vorbim intre noi, trebuia sa urlam unul la celalalt… mai pe scurt… un haos total. Fiecare din noi gandeam in mintea noastra ce teapa ne-am luat de la cei cu prognoza vremii.

La un moment dat a inceput sa se lumineze… speram sa iasa soarele cat mai curand, speram ca vantul sa se mai potoleasca, sa ne putem inclazi putin. Imi simteam trupul greu iar oasele blocate de frig imi erau si mai grele, parca facute din plumb. Ne-am adapostit dupa un damb de zapada, ne-am pus unul langa celalalt si incercam sa ne incalzim asa. Aveam tot felul de ganduri in cap, imi trebuia ceai dar din cauza frigului acesta se racise in termosul cumparat cu 350 lei. In viata mea nu mi-a fost atat de frig precum in noaptea aceasta.

Dupa ce a iesit soarele s-a mai incalzit putin, si datorita faptului ca urcam cu viteza trupurile noastre au inceput sa se mai incalzeasca. Ma dureau ingrozitor degetele de la mana dreapta si ma temeam ca o sa fac niste degeraturi urate, si poate imi pierd vreo 2-3 degete.

Am ajuns in saua dintre cele doua varfuri dimineata. Acolo zona este putin mai ferita si am avut aproximativ 30 de minute de respiro, in care vantul nu ne mai lovea atat de dur. De doua ori Radu a fost trantit in genunchi de rafalele de vant. Ne-am oprit si am facut un scurt video. Go Pro-ul era mort si am scos telefonul, un Huawei P20 Pro de care sunt foarte multumit.

Elbrus at 5300m from radu albu on Vimeo.

Acesta a fost momentul in care a trebuit sa imi scot manusa groasa de pe mana dreapta sa pot face filmarea… mare greseala… am facut o filmare de cateva secunde dar mi-a inghetat mana atat de tare incat simteam ca mi se rup oasele de la degete de durere. I-am spus lui Radu ca eu nu mai fac nici o poza pana pe varf si basta.

Am inceput sa urcam spre Elbrus Vest, varful principal, si cel mai inalt din Europa, situat la o inaltime de 5642 m. De pe vaile din partea de nord a muntelui, odata cu vantul au inceput sa urce nori mari si gri, care erau plimbati precum un fir de puf de urgia vantului. Am scurtat coarda dintre noi, si am inceput sa urcam spre creasta catre Elbrus Vest.

Urcarea nu este abrupta dar sunt cateva zone expuse de creasta pe care trebuie sa le traversezi, zone care au devenit o problema din cauza vantului care statea sa ne rastoarne. Vantul sulfa cu o viteza de cel putin 60 km/h. Zapada era spulberata de vant si era ceata cu vizibilitate sub 10 m. Am ajuns sus si nu gaseam muchia finala de creasta care sa ne confirme atingerea varfului propriu-zis.

In imaginile scoase ulterior cu monitorizarea GPS a traseului se poate vedea ca am facut un triunghi inutil inainte sa gasim pozitia varfului. Practic ne invarteam in jurul lui. In cele din urma am gasit varful, dar umblam aplecati bine, pentru a nu fi rasturnati de rafale. Caderea poate fi tare periculoasa in ceata si vant pe creasta de aprox. 20 m a lui Elbrus Vest. Am ajuns, ne-am trantit pe jos si stateam aproape imbratisati. Ne-au dat lacrimile de bucurie, ne-am imbratisat si ne-am pus jos cu spatele la un mic damb de zapada. Acolo am scos telefonul si am facut acest video:

Elbrus West 5642m Summit Video January 21st 2019 from radu albu on Vimeo.

Acel moment in schimb a fost cel mai crunt, telefonul mi-a murit din cauza frigului, iar mana mi-a cedat la durere. Am bagat-o sub brat in pufoaica si m-am uitat la degete: aveam 3 degete degerate. Erau albastre vinetii, si ma dureau de nu mai stiam ce sa fac cu ele. I-am spus lui Radu ca o sa-mi pierd 3 degete. Imi era atat de frig incat tremuram din tot corpul. Radu mi-a luat manusa groasa cu degete si mi-a dat manusa lui cu puf. Am tinut mana cu manusa sub brat vreo 5 minute pentru a se incalzi cat de cat si a scapa de durerea taioasa. Vremea era nebuna. Desi amandoi ne gandeam la idea de a renunta niciunul din noi nu a avut curajul sa o rosteasca.

Erau atat de multi acasa care se uitau spre noi si asteptau vesti bune. Iar noi doi eram singuri pe un munte care semana cu iadul, unde era numai chin si suferinta.

De ce facem asta? De ce suntem aici? De ce suferim atat si totusi peste o luna uitam tot si o luam de la capat? In acele momente uram zpada, muntele, albul, totul… dar acum, in aceste ore in care scriu jurnalul, nu le mai urasc, ci le gasesc justificare. Cred ca sunt un dependent de adrenalina, altfel nu imi pot justifica comportamentul.

Imi aduc aminte ca stateam cu Radu ghemuiti pe jos, imbratisati, si i-am spus: “Radu, cand coboram, iti promit ca te duc in cel mai luxos spa din Rusia asta si stam in sauna 3 ore non-stop, ok?”. La care Radu, serios, imi raspunde “Ok, dar hai sa ne ridicam, si sa iesim din creasta asta prima data, ca suntem prea expusi.”

Am inceput sa coboram spre saua dintre varfuri. Am urcat in aproximativ 1,5 ore din sa pana pe varful de vest, dar am coborat in 30 min. Parca alergam, stiam ca in sa este un refugiu galben de plastic. Desi era plin de zapada puteam intra in el sa ne adapostim de vant si sa bem ceai din termosul lui Radu, al lui inca era cald. Doamne ce bine a fost acolo in saua aceea. Ne-am incalzit de-a dreptul. Ne-a revenit entuziasmul si optimismul. Am realizat ca ce a fost mai greu a trecut, si mai aveam de urcat inca aprox. 2 ore o creasta spre varful de est si gata.

La coborare, foarte aproape de sa, ne-am intalnit cu doi tineri, o fata si un baiat cu care ne cunoscusem cu cateva zile in urma. Ei erau un grup de trei persoane din Belarus, unul abandonand pe parcurs. Erau terminati saracii. Baiatul era intr-o forma ok, dar fata era vanata la fata. Ne-au intrebat cat mai au pana pe varf si le-am spus ca daca se grabesc intr-o ora jumate sunt acolo. Le-am spus sa se tina dupa marcajul cu stalpisori si corzi, si sa se uite dupa urmele noastre. Ulterior am aflat de la colegul lor care se retrasese de la Pietrele lui Pashtuhov ca au reusit si au coborat cu bine.

Norii mai erau din cand in cand sfartecati de vant si prin ei puteam vedea drumul pe care sa mergem. Go Pro-ul murise inca de la 5 dimineata, telefonul pe Elbrusul de Vest, mai aveam doar ceasul cu GPS. I-am verificat bateria, mai avea 54%. Perfect! Urcam spre est si orice s-ar fi intamplat, aveam functia de Return Home pe ceas, deci am fi gasit traseul in cazul in care ne-am fi ratacit.

Am inceput sa urcam spre Elbrus Est pe la 10:30. Inca putin, inca putin! Asa ne spuneam mereu. Urcarea spre Elbrus Est este mult mai simpla decat spre Vest, pentru ca nu trebuie decat sa mergi drept pe o creasta, sau mai bine spus pe sub o creasta. Cum vantul venea din S-V, iar noi urcam dinspre N-E, nu eram in bataia lui permanenta. Am mers asa aproximativ 1,5 ore pana cand am realizat ca terenul nu mai este abrupt ci se indreapta. Tot in acel moment am inceput sa simtim miros de sulf. Rusii ne spusesera ca pe Elbrusul de Est se simte mirosul de sufl al vulcanului adormit. Acesta era un semn bun, ne apropiam de varf.

Acum insa cand stii ca doar tu si prietenul tau mai sunteti pe un munte atat de mare si ciudat, si simti si mirosul sulfului si lavei unui vulcan, va rog sa ma credeti ca aceste ganduri nu sunt tare comode. Am fost anul trecut de doua ori pe Kilimanjaro si stiu despre acel munte ca este un vulcan mort, Elbrus insa este un vulcan adormit… “Daca il apuca sa se trezeasca acum, in loc sa murim de frig o sa murim de cald”, gandeam… E ciudat felul in care se infiripa astfel de ganduri in mintea omului.

La altitudine, acum te poti gandi la o reteta de cremes (desi eu nu gatesc), iar in momentul urmator te poti gandi la o baie in lava unui vulcan, sau sufocat sub o avalansa. Este o arta puterea de a-ti controla gandurile si mintea sus la altitudine. Tu trebuie sa fii stapanul ei, pentru ca daca preia ea pupitrul de control, te poti gasi in situatii destul de nasoale.

Am ajuns pe craterul varfului de Est al lui Elbrus: stancaris dar si locuri plate cu zapada inghetata in care nu te afunzi prea tare. Am mers asa timp de 15 minute. Cautam o piatra sub forma de piramida, acesta este locul care marcheaza centimetric faptul ca esti pe varful de Est. Ceata insa ne-a dus mai departe de acea piatra realizand la intoarcere ca am mers pe crater mai multe decat trebuia. Se rupeau norii si se putea vedea in vale.

Initial am stat pe varful de Est si ne gandeam la ideea de a cobori pe creasta de S-E a varfului ca sa salvam timp la coborare. Amandoi eram de acord cu idea, dar nici unul nu a avut curajul sa treaca la actiune. Ne temeam ca fiind un traseu pe care nu il cunoastem si fiind foarte deasa ceata, este posibil sa cadem in ceva crevase si sa ramanem pe acolo. Am decis in final sa coboram pe acelasi traseu pe care am urcat.

Ne-a luat cam 50 de minute sa revenim in sa. Am revenit in sa si de acolo am inceput sa coboram rapid. Vremea era stricata total, vantul mai moale, dar nori mult mai desi si mult mai negriciosi. Am coborat pana la panta cu gheata care duce spre crevasele numite cimitirul alb. Acolo am incetinit si am traversat folosind atat coarda cat si pioletul. In momentul in care am ajuns la cota 5000 m, am vazut sub nori valea, era senin si nori pe ici colo. Ne-am pus jos, ne-am imbratisat din nou si ne-am felicitat unul pe celalalt.

Circa 30 min mai tarziu eram la Pietrele lui Pashtuhov. Acolo ne-am separat la coborare, fiind cam 300 m intre noi. Ma durea ingrozitor un genunchi. Habar nu am de ce nici acum. De obicei nu am dureri de picioare, dar atunci aveam niste intepaturi groaznice in genunchiul drept. La ora 17 am ajuns inapoi la refugiu.

La evaluare mi-au iesit asa:

• 3 degete degerate la mana dreapta (recuperabil)
• varful nasului degerat intr-o stare destul de grava
• obrazul stang cu o degeratura de 5 cm lungime si 2 cm latime.

Am trecut rapid la medicamente pentru astfel de situatii. Spalaturi cu sare, asipirina, pasta de aspirina, ce sa mai, masa aceea arata precum o sala de operatie. Atat eu cat si Radu aveam degeraturi, dar nici una nu era intr-o stare foarte agravata. Am mai avut degeraturi dar niciodata atat de puternice la degete, dar justificabil.

I-am anuntat pe cei de acasa ca suntem bine, am baut 10 ceaiuri fierbinti si ne-am pus la un bine meritat somn, de data aceasta foarte linistiti.

Ziua 7… si post-mortem (22 ianuarie)

La coborare in Cheget, am fost intampinati de partenerii nostri rusi ce ne-au acordat certificatele de recunoastere a reusitei. Conform bazelor de date rusesti, suntem primii romani care au traversat muntele Elbrus de la varful de Vest la cel de Est in conditii de iarna.

Motivatie…

De ce facem ceea ce facem? De ce mergem in asa locuri stiind si constientizand pasii si starile prin care vom trece? De ce realizam si acceptam suferinta aceasta asa de usor?

Acasa unii cred ca baietii au plecat in concediu la munte… realitatea insa este un iad alb. Nu este nimic frumos si placut iarna pe muntele acela. Tot ce atingi moare sau sufera. Nu este nimeni pe munte si nu locuieste nimeni acolo. Dar totusi ne lasam pe mana lui…

Nu am un raspuns logic dar stiu ca ce nu ma omoara ma face mai puternic. Stiu ca de fiecare data cand ma intorc acasa dintr-o astfel de experienta vin un om schimbat. Simt ca fur din forta acelui munte si o depozitez undeva in mine. De aceea merg pe munte, pentru ca muntele este puternic, iar cel care ii supravietuieste primeste cadou “puterea” acelui munte.

Este invechita expresia care spune ca viata este o lupta, dar intotdeuna va fi de actualitate. Luptam pe munte, luptam in sociatate, luptam cu boala, luptam cu vocile care vor sa ne traga inapoi, luptam cu ispitele, luptam cu lipsa de vointa, luptam pentru teluri si idealuri, luptam pentru familiile noastre…

Aratati-mi un lucru de valoare in lumea aceasta pentru care nu trebuie sa luptati pentru a-l avea!?

Alegeti bine lupta, iar daca ai decis sa fii acolo, castig-o!!!

Date GPS ascensiune

Untitled from radu albu on Vimeo.

Echipament folosit

• Costum Puf Mountain Hardware(Absolute Zero)
• Bocanci La Sportiva Olympus
• Manusi Mitt Mountain Hardware(Absolute Zero)
• First layer Ice Breaker
• Piolet Grivel 70cm
• Rucsac 50l TheNorthFace
• Ochelari Julbo 2-4Cameleon Aerospace
• Coltari Tehnici CT Climbing Technology